Otelul inoxidabil folosit astazi in fabricarea de tacamuri inox, precum cele comercializate pe Solinox.ro, si de alte produse utilizate in bucatarie are in spate o intreaga evolutie a materialelor implementate.
In secolul XX, un specialist in metalurgie, Harry Brearly, a lucrat la un proiect pentru imbunatatirea butoaielor de pusca. In acea perioada, acesta a descoperit intr-un mod absolut accidental ca adaugand crom la otelul cu nivel scazut de carbon poate sa-i confere acestuia rezistenta la oxid.
Treptat, otelul inoxidabil comercializat astazi a ajuns sa contina si nichel, molibdem sau titan alaturi de compozitia de baza (fier, carbon si crom). Aceste materiale aditionale potenteaza rezistenta la coroziune a otelului inoxidabil, iar cresterea nivelului de crom la un procent de 12% previne aparitia ruginei la majoritatea tipurilor de tacamuri inox.
Caracterul inoxidabil poate fi explicat in termeni simpli, in sensul in care cromul din otel reactioneaza cu oxigenul din atmosfera, formand un strat fin, aproape invizibil, de oxid.
Dimensiunile atomilor de crom si ale celor de oxid sunt similare, astfel incat se imbina perfect pe suprafata de metal, formand un fel de „scut”. In cazul in care metalul este taiat sau zgariat si stratul protectiv este rupt, oxidul se va forma rapid deasupra si va recompune suprafata, prevenind oxidarea. Acest strat necesita prezenta oxigenului pentru a se reface, asadar otelul inoxidabil prezinta rezistenta slaba la coroziune in medii cu nivel de oxigen scazut.
Exista trei mari tipuri de otel inoxidabil, distinse prin microstructura si faza de cristal predominanta. Otelul din austenita prezinta un aliaj din crom si nichel drept componenta principala, nefiind supuse solidificarii in timpul procesului termic. Si acest tip poate fi diversificat, in functie de procentajele materialelor componente.
De exemplu, vasele utilizate in gastronomie pot avea 18% crom si 8% nichel, in timp ce ustensilele folosite in chirurghie pot avea pana la 20% crom si 10% nichel. Otelul din ferita contine fier si crom in proportie de 17%, fiind mai putin ductil decat austenita, dar la fel de imposibil de solidificat la contactul cu temperaturile mari.
Otelul din martensita este un material cu nivel redus de carbon (0.12%), continand si crom (12%) si fier. Aceasta configuratie chimica ofera otelului rigiditate mare, dar ii poate reduce tenacitatea, facandu-l mai fragil.
Se presupune ca rezistenta la coroziune a otelului inoxidabil poate fi potentata prin procesul de pasivizare. In esenta, aceasta metoda presupune indepartarea atomilor liberi de fier de pe suprafata otelului, prin introducerea acestuia in oxidant, in genere, o solutie de acid niric sau acid citric. Odata cu indepartarea acestui strat de fier, decolorarea suprafetei este diminuata.
Atata timp cat pasivizarea nu afecteaza grosimea sau eficacitatea stratului pasiv, acest procedeu este o buna solutie pentru a genera suprafate curate pentru vopsit sau placare.
Pe de alta parte, daca oxidantul este indepartat impartial de pe otel, cum se intampla in cadrul componentelor de imbinare stransa sau rostuire, se poate produce efectul invers, al coroziunii. Majoritatea studiilor in acest domeniu indica faptul ca eliminarea suprafetei predispuse la coroziune nu scade sensibilitatea materialului la acest fenomen.
